Romii în timpul regimului comunist din România
Ţiganii – atestaţi documentar în principatele române încă de la finele secolului XIV – au trăit în acest spaţiu vreme de mai multe secole în stare de sclavie (sub numele de robi), dobândind libertatea abia pe la mijlocul veacului XIX. Însă şi ulterior emancipării lor, au continuat să trăiască oarecum marginal în cadrul societăţii româneşti. Abia în perioada interbelică are loc o coagulare a conştiinţei identitare a acestei etnii, în 1933 punându-se bazele primei lor organizaţii, „Asociaţia Generală a Ţiganilor din România”, care îşi propunea atât culturalizarea şi educarea romilor, cât şi integrarea lor socială (acordarea de asistenţă medicală şi juridică gratuită, sedentarizarea nomazilor prin împroprietărirea cu pământ etc). Diversele divergenţe dintre liderii lor au dus la apariţia în acelaşi an a unui alt organism, „Uniunea Generală a Romilor din România”, cu obiective şi deziderate identice celui menţionat anterior. Semnificativ este însă faptul că prin organizaţia din urmă se impune pentru prima dată în conştiinţa contemporanilor utilizarea noţiunii de rom, în locul celei de ţigan1.
Instalarea în România, începând cu martie 1938, a unor regimuri autoritare şi adoptarea unei legislaţii rasiste, a adus schimbări profunde şi în ceea ce priveşte situaţia ţiganilor, îndeosebi începând cu anul 1942, când aceştia sunt supuşi unui regim forţat de deportare: în perioada imediat următoare au fost expulzaţi din ţară ţiganii nomazi recenzaţi la data de 25 mai 1942, în număr de 11 441 persoane, împreună cu 13 176 ţigani sedentari – cifre înregistrate într-o sinteză a deportărilor din 9 octombrie 19422.
În această perioadă, „problema ţiganilor” nu apare ca una strict rasială, întărită de legi şi prevederi discriminatorii pe temeiul etnicităţii, ci în primul rând ca o chestiune de apărare a ordinii publice şi asanare morală, prin impunerea „cultului muncii”. Chiar conducătorul statului aprecia că ţiganii care se dovedesc a fi muncitori şi harnici, desfăşurând activităţi socialmente necesare, trebuie lăsaţi în pace3. Iar secundul său, Mihai Antonescu, vedea rezolvată problema ţiganilor atât prin scoaterea lor din capitală sau alte mari centre urbane, cât şi prin implicarea infractorilor în activităţi lucrative4. Pe de altă parte, nici nu se putea stabili cu certitudine caracterul etnic ţigănesc al unei persoane, fie datorită asimilării sau amestecului cu alte naţii, fie prin refuzul unora de a fi astfel catalogaţi. Nu de puţine ori, încadrarea unei persoane în categoria „ţiganilor” a fost o chestiune arbitrară.
După cel de-al doilea război mondial, revenirea ţiganilor din lagăre a fost lipsită de orice organizare; nu a existat vreun organism care să-i ajute la repatriere şi la reintegrare. Problema gradului de implicare a ţiganilor în edificarea noului regim comunist face parte din categoria prejudecăţilor care pun în general pe seama unor „minoritari” instaurarea modelului sovietic la noi, afirmându-se, de pildă, despre ţigani că ar fi constituit instrumentele „declasate” şi „brutale” ale aparatului de represiune (multe din cadrele Securităţii şi ale Miliţiei fiind catalogate drept „ţigani”).
Din această perspectivă, s-ar putea spune că după cel de-al doilea război mondial mulţi din aceştia au fost folosiţi de către regimul comunist pentru consolidarea puterii populare5, dat fiind faptul că majoritatea aveau o „origine socială sănătoasă”, iar în plus fuseseră şi victime ale regimului antonescian. Aşa se face că mulţi primari, ofiţeri inferiori de Miliţie sau Armată proveneau din rândurile acestui grup etnic, singura lor pregătire fiind cursurile rapide la Şcolile de Partid.
Regimul comunist a trecut, încă din 1948, la o politică forţată de sedentarizare a ţiganilor nomazi. În luna aprilie s-a declanşat o vastă operaţiune de identificare a şatrelor de ţigani şi de înregistrare la Birourile de evidenţa populaţiei. A fost o operaţiune dificilă şi de lungă durată, care presupunea întocmirea actelor de identitate pentru fiecare persoană şi atribuirea unor nume uzuale româneşti. Sub acest ultim aspect, acţiunea aproape că a „revoluţionat” comunitatea ţiganilor, majoritatea neavând decât un singur nume (prenumele), şi nu de puţine ori chiar cu conotaţii vulgare, pornografice, antisociale. Această acţiune a continuat şi în anii regimului Ceauşescu, ţiganii considerându-se de atunci drept victime ale politicii oficiale de omogenizare etnică. Sub pretextul modelului omului nou, socialist, s-a încercat şi în cazul lor aplicarea conceptului de uniformizare socială, care justifica astfel politica de asimilare forţată dusă de regimul comunist.
Dacă în cazul altor grupuri etnice, cu puternice fundamente culturale, acest proces de uniformizare a avut efecte negative, în cazul ţiganilor a adus şi beneficii majore, prin sedentarizare, prin impunerea şcolarizării obligatorii, prin calificarea în diverse meserii. Din această perspectivă, romii erau percepuţi ca elemente alogene ce trebuiau a fi românizate, în condiţiile în care identitatea acestora era asimilată unei culturi a sărăciei şi a subdezvoltării. De altfel, romii nici nu existau oficial, specificitatea lor fiind asociată unui statut social inferior. Activităţile lor tradiţionale se desfăşurau la limita legalităţii: mulţi dintre ei au căzut sub incidenţa decretului 153/1970, care pedepsea cu închisoare şi muncă forţată „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”.
Regimul comunist a căutat totodată să „românizeze” şi habitatul ţiganilor, prin sedentarizare şi măsuri de eliminare a nomadismului. Odată cu politica de sistematizare forţată a satelor, ţiganii au fost mutaţi în imobile de la marginea oraşelor, ori în casele saşilor, cum s-a întâmplat în Transilvania, unde, deşi condiţiile de viaţă nu erau cu mult mai bune, sau adaptat la acest nou mod de viaţă cu destulă greutate.
Într-un document al Departamentului pentru Problemele Naţionalităţilor Conlocuitoare din cadrul Consiliului de Miniştri, din 7 mai 1952, se precizează următoarele: „Politica naţională a Partidului şi Guvernului, cuceririle şi realizările regimului de democraţie populară, au asigura naţionalităţilor conlocuitoare din ţara noastră condiţiile unei reale egalităţi de drepturi în toate domeniile. Populaţia ţigănească şi mai ales cea nomadă, cu toate că azi se află într-o situaţie mult superioară stării ei din trecut, a rămas totuşi încă în multe privinţe în urma nivelului de trai atins în general de populaţia ţării noastre. Numeroase exemple arată că acolo unde organele locale ale puterii de stat au dat atenţie problemelor acestei populaţii, situaţia ei s-a îmbunătăţit. Numeroase familii s-au încadrat în munci organizate şi cu caracter permanent; s-au înfiinţat şcoli, internate şi cămine culturale în cartierele ţigăneşti; s-au format coruri şi echipe culturale; în unele părţi s-au ridicat din sânul populaţiei ţigăneşti elemente de nădejde, capabile să mobilizeze prin exemplul lor de muncă şi pricepere cercurile de conaţionali din jurul lor, ş.a.m.d. aceste iniţiative sănătoase, trebuie să fie cunoscute şi generalizate, ridicarea populaţiei ţigăneşti la nivelul general al populaţiei din ţara noastră fiind o problemă de însemnătate pentru construirea socialismului”6.
Acelaşi material atrăgea atenţia şi asupra „susceptibilităţii populaţiei ţigăneşti faţă de orice fel de recensământ sau înregistrare. Perioada la care a fost supusă de regimurile din trecut (deportarea dincolo de Nistru), reminiscenţele oprimării ei de către burghezomoşierime, o fac bănuitoare chiar faţă de măsurile ce se iau pentru îmbunătăţirea sorţii sale.
De aceea la adunarea datelor informative, recomandăm a se evita orice procedură oficială pe cale administrativă sau prin Miliţie, spre a se înlătura orice măsuri, care interpretate greşit, ar putea eventual alarma sensibilitatea deosebit de ascuţită a populaţiei ţigăneşti. Sugerăm folosirea pentru această latură informativă, a elementelor ridicate şi de încredere din sânul populaţiei ţigăneşti, recunoscute ca atare de însăşi populaţia respectivă”.
Într-un document adresat Consiliului de Miniştri, la 28 iunie 1952, referitor la ţiganii din regiunea Rodna, o comunitate alcătuită din 5980 de suflete, citim următoarele: „În general locuiesc la case şi bordeie şi numai în mică măsură în corturi. Aşezările acestei populaţii sunt la părţile periferice ale satelor şi sub formă grupată. Locuinţele sunt insalubre cu excepţia câtorva cazuri din oraşul Bistriţa. Condiţiile sanitare le lipsesc din cauza insalubrităţii locuinţelor şi a alimentaţiei insuficiente. Dintre bolile mai răspândite sunt: cele venerice, tuberculoza şi în special se observă un procentaj ridicat în ce priveşte cazurile de mortalitate infantilă. În ce priveşte viaţa culturală, această categorie de populaţie în ultimii doi ani a reuşit să fie încadrată în acţiunile de culturalizarea maselor, astfel că populaţia şcolară frecventează şcolile în proporţie de 50-60%, iar din numărul analfabeţilor au fost cuprinşi un procent de 30%. (…) Dintre ocupaţiile mai frecvente sunt următoarele la sate: fierari, cărămidari cei mai mulţi, geambaşi, muncitori forestieri, muncitori agricoli şi o mică parte muzicanţi. La oraşe: ospătari (chelneri), muzicanţi, hingheri, măturători. O mică parte din numărul acestei populaţii a fost încadrată în diferite servicii cum ar fi: oameni de serviciu, paznici la diferite întreprinderi sau fabrici etc. Numărul acestora este însă mic. În comunele unde au luat fiinţă Gospodării Agricole Colective o parte din această populaţie a fost atrasă în gospodării, bine înţeles acei care au primit cu ocazia reformei agrare anumite suprafeţe de teren. De asemenea o parte din ei lucrează în gospodăriile agricole de Stat cum este cazul în comuna Lechinţa şi Sângeorzul Nou, unde îşi găsesc existenţa un număr de circa 70 persoane, iar rezultatele sunt mulţumitoare”7.
Grupul etnic ţigănesc a cunoscut şi cunoaşte încă o evoluţie demografică deosebită. Recensămintele oficiale efectuate în timpul regimului comunist indicau în 1956 - 0,6% ţigani, în 1966 - 0,4%, iar în 1977 -1,1%.
Recensământul din 1956 a furnizat prima imagine ceva mai precisă a ţiganilor după crearea republicii populare. Materialul statistic indica un număr total de 104 216 de ţigani, dintre care 46,15% precizau ca limbă maternă cea romani, alţii, 45% din populaţia de ţigani, alegând româna ca limbă maternă, iar 8,6% indicând limba maghiară ca limbă maternă. Acelaşi Recensământ indica faptul că 17,3% din ţiganii din România erau aşezaţi permanent în zone urbane. Privind distribuţia lor socială, acelaşi recensământ arată că puţin peste 40% dintre ţiganii se declarară „muncitori”, 0,58% ca „funcţionari” sau „ingineri, tehnicieni şi personal specializat”, 6,73% „fermieri colectivişti”, 16,35% „fermieri individuali”, iar 2,88% ca „liber profesionişti” categorie ce includea „avocaţi şi medici precum şi personal sanitar, artişti şi actori, cântăreţi la instrumente precum şi alţii neangajaţi în nici o întreprindere sau instituţie contra unui salariu”.
Odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului, asistăm la o relaxare a măsurilor de asimilare forţată. Agenţiile internaţionale preocupate de drepturile omului, precum Helsinki Watch, observau la începutul anilor 1970 că politica oficială era de a ignora pur şi simplu existenţa ţiganilor, pentru ca în 1972 guvernul român să anunţe oficial rezolvarea problemei minorităţilor. Cu toate acestea, creşterea masivă a populaţiei de romi, determinată de politica pronatalistă a statului şi confirmată de recensământul din 1977, a forţat guvernul să regândească politicile faţă de ţigani. Populaţia roma ajungea acum la un număr de 227 398 de suflete, sau 1,05% din totalul populaţiei, o creştere cu 80,2% faţă de datele din recensământul din 1966. Agenţiile guvernamentale estimau că 72% din acest număr locuiau în mediul rural, şi mai bine de 70% locuiau în Transilvania. Aproape 8% dintre ţigani din România locuiau în Bucureşti. De un interes particular erau numărul romilor fără loc de muncă, care ajungea la 32,7 % pentru bărbaţi şi 48% pentru femei. Printre romii nomazi şi seminomazi, în număr de 66 500, rata neangajării era de peste 84%. În consecinţă, guvernul a decis în 1977 să facă mai mult pentru a-i integra pe romi în societatea românească. Deja în 1976 autorităţile creaseră comitete locale care să studieze problema „integrării ţiganilor". Aceste comitete erau constituite din educatori oficiali ai sănătăţii, reprezentanţi ai partidului şi ai poliţiei.
Un raport pregătit de secţia de propagandă a CC al PCR, datat 1983, prezenta munca comitetelor ca fiind orientată spre sedentarizarea grupurilor nomade şi seminomade. În zonele cu concentraţie mai mare de romi, aceştia au primit pământ, iar alţii au fost asistaţi în a-şi construi case. Comitetele locale au desfăşurat o activitate susţinută pentru a-i convinge pe ţigani să intre în sectoare precum agricultura, industria, meşteşugurile, în domeniul serviciilor şi al activităţilor socio-culturale. Studiul din 1983 indica şi alte măsuri ce fuseseră luate pentru a încuraja o mai bună şcolarizare a copiilor de romi şi adoptarea unor obiceiuri igienice şi de sănătate mai bune. Rezultatele cuprinse în acest raport păreau pozitive, semnalând că mulţi „au renunţat la modul lor parazitar de viaţă şi s-au înregimentat gradual în activităţi productive pentru societate”.
Cu toate acestea, prejudecăţile în percepţia oficialităţilor au persistat, acestea considerând că un număr de ţigani „continuau în tradiţii şi mentalităţi retrograde, tinzând către un mod de viaţă parazit, refuzând să urmeze cursurile şcolare, s-au să meargă la muncă, trăind în condiţii precare şi refuzând să ia parte la activităţile sociale”. Eforturile prin care regimul comunist a urmărit integrarea romilor au avut efecte contradictorii. Măsurile de sedentarizare au urmărit practic asimilarea; de integrare, ca noţiune operaţională, se putea vorbi doar la nivelul documentelor oficiale. Căile prin care s-a minimizat autonomia de grup au avut drept consecinţă slăbirea prestigiului comunităţilor de romi. Aceasta s-a făcut prin prohibiţia privind deţinerea aurului şi interzicerea întâlnirilor tradiţionale. În acelaşi timp s-a intenţionat utilizarea celor mai bine integraţi ca exemple pentru propria comunitate. Mai mult, s-a creat chiar o nouă elită, prin intermediul şcolarizării, care avea însă o minimă capacitate de a obţine audienţa grupurilor. Efectele au fost departe de cele dorite. S-a obţinut mai degrabă o scindare a grupului, promovarea unei identităţi ascunse ce asigura accesul la resurse. Conform discursului oficial, începând din anii 1980 ţiganii nu mai existau în România.